Altarul din biserică

De ce este fix, din piatră și dintr-o singură bucată?

de Padre Henry Vargas Holguín

În ebraică, cuvântul „altar” înseamnă „loc de sacrificiu” (cf. Ex 27,1), iar în greacă înseamnă „loc de sacrificiu”. În latină, cuvântul „altar” derivă din „altus”, care înseamnă „platformă ridicată”. Astfel, încă din antichitate, un altar este locul ridicat sau o piatră consacrată („ara”, în latină) care se folosea pentru celebrarea riturilor religioase în cinstea divinității, prin aducere de oferte și sacrificii (sacrificarea victimelor).

Primul altar, pe care îl găsim în istoria biblică, este construit de Noe după ieșirea din arcă (Gen 8, 20). Biblia ne spune că primii aduceau pe altare sacrificii de animale și oferte din cereale în cinstea lui Dumnezeu Creatorul – este cazul lui Cain și Abel.

Se menționează că Avram, Isac, Iacob, Moise și Iosue au construit altare; cele mai multe dintre aceste altare aveau ca scop aducerea de sacrificii, iar unele erau ridicate ca aducere aminte.

Mai târziu, o dată cu arca alianței, altarele aveau două funcții: pentru arderea de tămâie și pentru oferirea de sacrificii. Odată ce era aprindea focul pe altar, acesta trebuia să rămână aprins mereu (Lev 6, 13).

Cu trecerea timpului, așa cum se poate vedea în Cartea Leviticului, poporul lui Israel îi oferea lui Dumnezeu sacrificii de miei și de alte animale, ca recunoaștere a divinității sale și ca jertfă de ispășire.

Sacrificiile din Prima Alianță erau o prefigurare a sacrificiului lui Isus Cristos pe altarul crucii, dar erau imperfecte. De aceea, autorul Scrisorii către Evrei spune: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup. Nu ți-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin – în sulul cărții este scris despre mine – ca să fac voința ta, Dumnezeule! (Evr 5-7).

În noua și eterna alianță, Dumnezeu, devenind om, a luat un trup muritor și, ca om, a putut să sufere și, ca Dumnezeu, a putut să dea propriei suferințe o valoare infinită, capabilă de a satisface sau de a plăti în întregime orice vină datorată păcatului săvârșit de o ființă omenească.

Oferindu-se ca sacrificiu, pentru totdeauna, Isus poate să-l împace pe om cu Dumnezeu și de aceea el este marele și veșnicul preot. Isus Cristos, însă, pe lângă faptul de a fi preot, este și victimă, și altar (Misalul Roman, Prefața pentru Paști V).

Isus este preot „pentru că și-a dat sufletul la moarte și a fost numărat împreună cu cei nelegiuiți. Iar el purta păcatul multora și mijlocea pentru cei nelegiuiți, spune profetul Isaia despre slujitorul suferind (53, 12).

Isus este victima, deoarece El, ca unic preot al noii alianțe, s-a oferit ca victimă (cf. 1 Tim 2,6), și nu ca o victimă oarecare, ci ca o victimă de ispășire, necesară, care plătește tot prețul, ca reparație pentru marele păcat comis.

În acest caz, victima nu este aleasă de un om, nici nu este un animal, ci este aleasă de Dumnezeu, fiind chiar el însuși. În acest mod, Isus devine acel „slujitor suferind” care acceptă, în mod liber și deliberat, din iubire, misiunea de a fi victima în stare să plătească marele preț pentru infidelitatea noastră.

Isus este altarul. Având preotul și victima, ar mai trebui să existe altarul, care este întotdeauna necesar pentru aducerea unui sacrificiu. Altarul evocă, așadar, masa pe care Isus a anticipat sacrificiul său, sacrificiu care se va realiza pe altarul crucii.

În acest mod există un raport direct și intrinsec între masă (altar) și cruce, pe care există victima, realizând o unitate şi o fuziune între Isus și cruce, între Isus și altar. Astfel, cina Domnului sau Liturghia – împlinită și actualizată în timp din voința expresă a lui Isus (Lc 22, 19; 1 Cor 11, 24-25) – este anticiparea nesângeroasă a sacrificiului sângeros al lui Isus. Isus le-a spus discipolilor săi: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. faceți aceasta în amintirea mea”. „Acesta este sângele meu, al alianței, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor” (Lc 22, 19; Mt 26, 28).

Isus Cristos este altarul deoarece cu el și în el se împlinește și se realizează sacrificiul răscumpărător. Sacrificiul lui Isus Cristos a fost atât de perfect, încât nu se poate imagina un altul mai mare, posibil și complet.

Prin altar este reprezentată nu numai persoana divină a lui Isus Cristos, dar și acțiunea sa în favoarea oamenilor. Astfel, în piatra de altar se fac cinci cruci și se ung cu ulei cinci cruci care reprezintă rănile răstignirii.

O dată cu jertfirea trupului lui Isus Cristos pe cruce, s-au împlinit pe deplin ceea ce vesteau sacrificiile din vechea alianță și, oferindu-se pe sine pentru mântuirea noastră, a voit să fie, în același timp, așa cum am spus mai sus, preot, altar și victimă.

În Noua Lege, altarul este masa pe care se aduce Sacrificiul Euharistic. „Altarul, pe care este făcut prezent, sub semnele sacramentale, Jertfa Crucii, este și masa Domnului (Liturghierul Roman, nr. 259).

„Însuși Cristos, Mare Preot veșnic al Noului Legământ, este acela care, acționând prin slujirea preoților, oferă Jertfa euharistică. Şi tot Cristos, prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului, este ofranda Jertfei euharistice” (CBC, nr. 1410).

„Altarul, în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei, reprezintă cele două aspecte ale aceluiași mister: altarul jertfei şi masa Domnului, şi aceasta, cu atât mai mult cu cât altarul creștin este simbolul lui Cristos însuși, prezent în mijlocul adunării credincioșilor săi, atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră, cât şi ca hrană cerească ce ni se dă”.

„Ce este deci altarul lui Cristos, dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”, spune Sfântul Ambrozie (De sacramentis, 5, 7: PL 16, 447C); şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul [lui Cristos], iar Trupul lui Cristos este pe altar” (De sacramentis, 5, 7: PL 16, 447C). Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtășirii în numeroase rugăciuni” (CBC, nr. 1383).

Altarul, care trebuie să fie fix, îl simbolizează pe Isus Cristos, Piatra cea vie (1 Pt 2, 4; Ef 2, 20; CBC Compendiu, nr. 288), piatra unghiulară. Pentru aceasta, modalitatea prin care Isus Cristos este altarul mistic al sacrificiului său și, așa cum a spus el însuși, piatra unghiulară pe care trebuie să se zidească templul spiritual al credincioșilor, a făcut în așa fel încât altarul să fie de piatră, pentru ca să fie simbolul viu al lui Isus Cristos.

Drept consecință, altarul trebuie să fie fix, de piatră și dintr-o singur bloc. Piatra evocă ideea de solidaritate, stabilitate, sprijin sigur, ceea ce este în realitate Isus.

Pentru a citit articolul în limba italiană, click aici.