Hainele Fecioarei Maria

De ce hainele Fecioarei Maria sunt de culoare albastră?

de Philip Kosloski

Culoarea albastru are mai multe semnificații spirituale, fiecare dintre aceste semnificații destăinuind un anumit atribut al Fecioarei Maria.

Când admirăm arta creștină din ultimul mileniu sau din antichitate, observăm că există aproape întotdeauna o culoare atribuită Sfintei Fecioare Maria: culoarea albastru.

Ce semnificație are culoarea albastru?
Culoarea albastru are rădăcini biblice profunde în Vechiul Testament. Conform Dr. R. Jared Staudt, albastrul este menționat în Cartea Numerilor ca fiind culoarea specifică a poporului lui Israel:

„Vorbește-le fiilor lui Israel şi spune-le să-şi facă ciucuri la colțurile hainelor lor, din generație în generație şi să pună la ciucurii de la colțuri un fir de purpură violetă.
Să aveți [acești] ciucuri şi, când vă uitați la ei, să vă amintiți de toate poruncile Domnului ca să le împliniți şi să nu vă luați după inima voastră şi după ochii voștri care vă fac să vă desfrânați după ei” (Numeri 15, 38-39).

Pentru poporul lui Israel, albastrul amintește de respectarea poruncilor lui Dumnezeu și de îndepărtarea dorințelor egoiste prezente în persoana umană. Aceste semnificații le găsim reliefate în viața Fecioarei Maria, în momentul în care ea a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38). Maria, „fiica Sionului”, este cea care a împlinit cu fidelitate chemarea adresată de Dumnezeu fiilor lui Israel.

De asemenea, Cartea Numerilor le cerea leviților „ să pună deasupra ei (Arca Alianței) o pânză întreagă din purpură violetă” și „pe masa punerii înainte să pună o pânză din purpură violetă” (Numeri 4, 6 și 7).

Tradiția Bisericii o numește pe Maria noua Arcă a Alianței, deoarece l-a purtat în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu. Înveșmântarea Mariei în albastru are însă o semnificație diferită în tradiția bizantină. În iconografie, albastrul reprezintă transcendența, misterul și divinul. Fiind culoarea cerului, albastrul este considerat o culoare cerească. Roșul, însă, este văzut ca o culoare pământească, culoarea sângelui.

În general, icoanele reprezintă hainele lui Isus de culoare albastră în interior, iar la exterior de culoare roșie. Această poziționare a culorilor simbolizează divinitatea care învăluie umanitatea lui Isus. În cazul hainelor Fecioarei Maria, însă, pentru a simboliza faptul că ea a purtat divinitatea (Isus) în sânul ei (umanitatea), culorile sunt reprezentate diferit: roșu la exterior și albastru în interior.

Când Sfânta Fecioară Maria i-a apărut sfântului Juan Diego la Guadalupe, în Mexic, purta o mantie de culoare albastru-verde. Conform Cavalerilor lui Columb, „mantia albastru-verde ornată cu stele simbolizează cerul. Astfel, așa cum numai împărații aveau dreptul să poarte o astfel de mantie, la fel, culoarea mantiei Mariei indica regalitatea ei”.

Albastrul este, așadar, o culoare cu o mare importanță în diferitele tradiții artistice creștine, dar și cu o semnificație spirituală profundă care subliniază atributele Fecioarei Maria. Fiind o culoare sacră, albastrul simbolizează fidelitatea Mariei și rolul ei unic în istoria mântuirii.

Pentru a citi articolul în limba italiană, click aici.

Altarul din biserică

De ce este fix, din piatră și dintr-o singură bucată?

de Padre Henry Vargas Holguín

În ebraică, cuvântul „altar” înseamnă „loc de sacrificiu” (cf. Ex 27,1), iar în greacă înseamnă „loc de sacrificiu”. În latină, cuvântul „altar” derivă din „altus”, care înseamnă „platformă ridicată”. Astfel, încă din antichitate, un altar este locul ridicat sau o piatră consacrată („ara”, în latină) care se folosea pentru celebrarea riturilor religioase în cinstea divinității, prin aducere de oferte și sacrificii (sacrificarea victimelor).

Primul altar, pe care îl găsim în istoria biblică, este construit de Noe după ieșirea din arcă (Gen 8, 20). Biblia ne spune că primii aduceau pe altare sacrificii de animale și oferte din cereale în cinstea lui Dumnezeu Creatorul – este cazul lui Cain și Abel.

Se menționează că Avram, Isac, Iacob, Moise și Iosue au construit altare; cele mai multe dintre aceste altare aveau ca scop aducerea de sacrificii, iar unele erau ridicate ca aducere aminte.

Mai târziu, o dată cu arca alianței, altarele aveau două funcții: pentru arderea de tămâie și pentru oferirea de sacrificii. Odată ce era aprindea focul pe altar, acesta trebuia să rămână aprins mereu (Lev 6, 13).

Cu trecerea timpului, așa cum se poate vedea în Cartea Leviticului, poporul lui Israel îi oferea lui Dumnezeu sacrificii de miei și de alte animale, ca recunoaștere a divinității sale și ca jertfă de ispășire.

Sacrificiile din Prima Alianță erau o prefigurare a sacrificiului lui Isus Cristos pe altarul crucii, dar erau imperfecte. De aceea, autorul Scrisorii către Evrei spune: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup. Nu ți-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin – în sulul cărții este scris despre mine – ca să fac voința ta, Dumnezeule! (Evr 5-7).

În noua și eterna alianță, Dumnezeu, devenind om, a luat un trup muritor și, ca om, a putut să sufere și, ca Dumnezeu, a putut să dea propriei suferințe o valoare infinită, capabilă de a satisface sau de a plăti în întregime orice vină datorată păcatului săvârșit de o ființă omenească.

Oferindu-se ca sacrificiu, pentru totdeauna, Isus poate să-l împace pe om cu Dumnezeu și de aceea el este marele și veșnicul preot. Isus Cristos, însă, pe lângă faptul de a fi preot, este și victimă, și altar (Misalul Roman, Prefața pentru Paști V).

Isus este preot „pentru că și-a dat sufletul la moarte și a fost numărat împreună cu cei nelegiuiți. Iar el purta păcatul multora și mijlocea pentru cei nelegiuiți, spune profetul Isaia despre slujitorul suferind (53, 12).

Isus este victima, deoarece El, ca unic preot al noii alianțe, s-a oferit ca victimă (cf. 1 Tim 2,6), și nu ca o victimă oarecare, ci ca o victimă de ispășire, necesară, care plătește tot prețul, ca reparație pentru marele păcat comis.

În acest caz, victima nu este aleasă de un om, nici nu este un animal, ci este aleasă de Dumnezeu, fiind chiar el însuși. În acest mod, Isus devine acel „slujitor suferind” care acceptă, în mod liber și deliberat, din iubire, misiunea de a fi victima în stare să plătească marele preț pentru infidelitatea noastră.

Isus este altarul. Având preotul și victima, ar mai trebui să existe altarul, care este întotdeauna necesar pentru aducerea unui sacrificiu. Altarul evocă, așadar, masa pe care Isus a anticipat sacrificiul său, sacrificiu care se va realiza pe altarul crucii.

În acest mod există un raport direct și intrinsec între masă (altar) și cruce, pe care există victima, realizând o unitate şi o fuziune între Isus și cruce, între Isus și altar. Astfel, cina Domnului sau Liturghia – împlinită și actualizată în timp din voința expresă a lui Isus (Lc 22, 19; 1 Cor 11, 24-25) – este anticiparea nesângeroasă a sacrificiului sângeros al lui Isus. Isus le-a spus discipolilor săi: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. faceți aceasta în amintirea mea”. „Acesta este sângele meu, al alianței, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor” (Lc 22, 19; Mt 26, 28).

Isus Cristos este altarul deoarece cu el și în el se împlinește și se realizează sacrificiul răscumpărător. Sacrificiul lui Isus Cristos a fost atât de perfect, încât nu se poate imagina un altul mai mare, posibil și complet.

Prin altar este reprezentată nu numai persoana divină a lui Isus Cristos, dar și acțiunea sa în favoarea oamenilor. Astfel, în piatra de altar se fac cinci cruci și se ung cu ulei cinci cruci care reprezintă rănile răstignirii.

O dată cu jertfirea trupului lui Isus Cristos pe cruce, s-au împlinit pe deplin ceea ce vesteau sacrificiile din vechea alianță și, oferindu-se pe sine pentru mântuirea noastră, a voit să fie, în același timp, așa cum am spus mai sus, preot, altar și victimă.

În Noua Lege, altarul este masa pe care se aduce Sacrificiul Euharistic. „Altarul, pe care este făcut prezent, sub semnele sacramentale, Jertfa Crucii, este și masa Domnului (Liturghierul Roman, nr. 259).

„Însuși Cristos, Mare Preot veșnic al Noului Legământ, este acela care, acționând prin slujirea preoților, oferă Jertfa euharistică. Şi tot Cristos, prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului, este ofranda Jertfei euharistice” (CBC, nr. 1410).

„Altarul, în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei, reprezintă cele două aspecte ale aceluiași mister: altarul jertfei şi masa Domnului, şi aceasta, cu atât mai mult cu cât altarul creștin este simbolul lui Cristos însuși, prezent în mijlocul adunării credincioșilor săi, atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră, cât şi ca hrană cerească ce ni se dă”.

„Ce este deci altarul lui Cristos, dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”, spune Sfântul Ambrozie (De sacramentis, 5, 7: PL 16, 447C); şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul [lui Cristos], iar Trupul lui Cristos este pe altar” (De sacramentis, 5, 7: PL 16, 447C). Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtășirii în numeroase rugăciuni” (CBC, nr. 1383).

Altarul, care trebuie să fie fix, îl simbolizează pe Isus Cristos, Piatra cea vie (1 Pt 2, 4; Ef 2, 20; CBC Compendiu, nr. 288), piatra unghiulară. Pentru aceasta, modalitatea prin care Isus Cristos este altarul mistic al sacrificiului său și, așa cum a spus el însuși, piatra unghiulară pe care trebuie să se zidească templul spiritual al credincioșilor, a făcut în așa fel încât altarul să fie de piatră, pentru ca să fie simbolul viu al lui Isus Cristos.

Drept consecință, altarul trebuie să fie fix, de piatră și dintr-o singur bloc. Piatra evocă ideea de solidaritate, stabilitate, sprijin sigur, ceea ce este în realitate Isus.

Pentru a citit articolul în limba italiană, click aici.

Sufletul și spiritul

Sufletul și spiritul sunt același lucru?

de Julio de la Vega-Hazas (13.06.2017)

În persoana umana, da. Cu referire la om, sufletul și spiritul înseamnă același lucru. În orice caz, cele două concepte au nuanțe proprii, care fac să fie complementare. Pentru a le explica, nu există altă cale decât filozofia.

„Spirit” înseamnă ființă nematerială. Așadar, se aplică mai întâi îngerilor și lui Dumnezeu (acest lucru îl afirmă explicit Isus în evanghelia după Ioan 4,24), despre care se spune că sunt spirite. Omul nu este nematerial, dar conține în sine o realitate imaterială, fapt pentru care nu se spune că este spirit, ci că are un spirit.

„Sufletul” face referință la principiul vital al ființelor vii. Filozofii au vorbit de „suflet vegetativ” și „suflet senzitiv”, cu referire la plante și animale, dar cazul omului este diferit: principiul său vital este o realitate spirituală care persistă atunci când omul moare. Aceasta vrea să spună că, în om, sufletul și spiritul coincid într-o unică realitate.

„Spiritul” ne permite să înțelegem mai bine faptul că, prin natura  sa, sufletului omenesc este o realitate spirituală, nu doar principiul vital al unui trup. Acest fapt explică nemurirea sufletului omenesc. Pe de altă parte, explică și faptul că, deși este spiritual, sufletul omenesc – față de cel al îngerilor – este incomplet fără un trup pe care îl însuflețește.

Faptul de a vorbi despre suflet ne permite să înțelegem că ființa umană nu este – cum susținea Platon – un spirit închis într-un suflet, ca și cum trupul și sufletul ar fi două ființe diferite, unul material, iar celălalt spiritual. Spiritul uman este și sufletul ființei umane, sau principiul său vital, în așa fel încât trupul și sufletul formează o unică ființă.

Astfel, chiar dacă semnifică aceeași realitate, sufletul și spiritul se clarifică reciproc, precizând care este semnificația lor în ființa umană.

Pentru a citi articolul în limba italiană, click aici.