Decalogul rugăciunii

Decalogul rugăciunii în scrierile Sfântul Augustin din Hipona

de Aleteia

„A te ruga înseamnă a iubi și a te lăsa iubit de Dumnezeu”

1. Rugăciunea este un dar de la Dumnezeu 

Omul trebuie să ceară darul rugăciunii asemenea unui cerșetor. Fie că este bogat, fie că este sărac, înainte lui Dumnezeu omul va fi întotdeauna un cerșetor. Pentru sfântul Augustin, rugăciunea pornește de la această premisă (Homo mendicus Dei: En in Ps. 29, 2, 1; Sermo 56, 9; Sermo 61,4).

2. Rugăciunea este un exercițiu de umilință 

Rugăciunea pornește de la propria autocunoaștere înaintea lui Dumnezeu.

„O, Dumnezeule, tu ești întotdeauna același, fă ca eu să mă cunosc, fă ca eu să te cunosc” (Solil. 2,1).

„Dumnezeu se împotrivește celor mândri, însă celor smeriți le dă har” (1 Pt 5,5).

3. Rugăciunea este opera Duhului Sfânt

Pentru ca să avem cuvinte și glas înaintea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt intervine și strigă în interiorul nostru (cf. Rom 8,26).

„Chiar și caritatea geme, caritatea se roagă; înaintea ei, cel care a dăruit-o nu poate să-și astupe urechile. Fii sigur, chiar și caritatea se roagă; către ea sunt îndreptate urechile lui Dumnezeu” (Ep. Io. tr. 6.8).
„Dumnezeu i-a umplut de Duhul Sfânt pe slujitorii săi, pentru ca să-i aducă laude” (En. in Ps. 144,1).

4. Rugăciunea este un exercițiu de reconciliere, de reculegere interioară

Pentru a te întâlni cu Cristos, Maestrul interior, trebuie să te regăsești în propria inimă, evitând dispersarea.

„Nu căuta în afara ta, intră în tine însuți: în omul interior locuiește adevărul” (De Vera religione 39, 72).

„Tu, într-adevăr, erai în interiorul meu mai mult decât partea mea cea mai intimă și erai mai sus decât partea mea cea mai înaltă” (Confesiuni 3, 6, 11).

5. Rugăciunea este un exercițiu de iubire

A te ruga înseamnă a te lăsa iubit de Dumnezeu. „Îmbrățișându-l pe Dumnezeu, care este iubire, îl îmbrățișezi pe Dumnezei din iubire” (De Trin. 8, 8, 12).

A te ruga înseamnă a iubi și a te lăsa transformat de Dumnezeu în timpul rugăciunii, de focul iubirii sale, îndepărtându-te de lucrurile pământești și umplându-te de Dumnezeu. „Iubești pământul? Vei fi pământ. Îl iubești pe Dumnezeu? Ce îți voi răspunde? Vei fi Dumnezeu? Nu îndrăznesc să-ți spun aceasta, dar să ascultăm Scriptura care spune: Eu am spus: sunteți dumnezei și fii ai Celui Preaînalt” (Ep. Io. tr. 2, 14).

A te ruga înseamnă a iubi, cu scopul de a te goli de iubirea acestei lumi și de a te umple de Dumnezeu. „Nu iubi lumea. Îndepărtează iubirea răutăcioasă lumească, pentru a te umple de iubirea lui Dumnezeu. Ești asemenea unui vas încă plin: aruncă conținutul acestuia, pentru a primi ceea ce încă nu ai” (Io. ep. tr. 2,9).

A te ruga înseamnă a iubi, pentru a te atașa de Cristos, uitând de toate celelalte. Totul devine relativ atunci când, intrând în rugăciune, Cristos este iubit în profunzime. „Când voi fi fi strâns legat de tine, cu întreaga mea ființă, pentru mine nu vor mai exista niciodată durerea și chinul. Viața mea va fi cu adevărat vie, căci va fi în întregime plină de tine. Pe cel ce îl umpli tu îl ușurezi, dar eu, fiindcă nu sunt cu totul plin de tine, pentru mine însumi sunt o povară” (Confesiuni X, 28, 39). „Iubirea este glasul care îl laudă pe Dumnezeu” (En in Ps. 117,23).

6. Rugăciunea este un dialog de iubire cu Dumnezeu

Se dialoghează ascultând Cuvântul lui Dumnezeu și răspunzând acestuia. „Rugăciunea ta este cuvântul pe care i-l adresezi lui Dumnezeu. Când citești, Dumnezeu este acela care îți vorbește; când te rogi, tu ești acela care îi vorbești lui Dumnezeu” (En in Ps. 85,7).

Se dialoghează cu scopul de a-l întâlni pe Dumnezeu; și îl întâlnești pe Dumnezeu pentru a continua să-l cauți cu o iubire mai mare. „Deoarece îl cauți pe Dumnezeu cu scopul de a-l găsi cu o mai mare bunătate, îl găsești pe Dumnezeu și apoi îl cauți cu o fervoare și mai mare” (De Trin. 15,2).

7. Rugăciunea este întâlnirea cu voința lui Dumnezeu
Te rogi pentru a nu opune rezistență voinței lui Dumnezeu. „Așadar, ce înseamnă: Facă-se voia ta? Să se împlinească, pentru ca eu să nu mă opun voinței tale” (Sermo 56,7). „Cel mai bun slujitor al tău este acela care nu se așteaptă să audă de la tine ceea ce dorește, ci mai degrabă își potrivește voința cu ceea ce aude de la tine” (Confesiuni X, 26, 37).

Mă rog pentru a-mi așeza viața în mâinile lui Dumnezeu, știind că el este acela care mă ajută să împlinesc voința sa. „Dă-mi puterea să fac ceea ce-mi poruncești și poruncește-mi ceea ce voiești” (Confesiuni X, 29, 40). „Nu vei face o adevărată rugăciune, dacă nu reciți această rugăciune (Tată-l nostru); dacă reciți o altă rugăciune, el nu ți-o împlinește, deoarece nu este cea pe care ți-a prescris-o Legiuitorul, trimis de el. De aceea, este necesar ca atunci când adăugăm cuvintele noastre în rugăciune să le armonizăm cu cele din rugăciunea Domnului, iar când repetăm aceleași cuvinte, să înțelegem bine ceea ce spunem” (En in Ps. 103, s I, 19).

8. Rugăciunea este dorința arzătoare de Dumnezeu
Rugăciunea este continuă. Nu încetezi niciodată de a te ruga, dacă nu încetezi niciodată de a-l avea pe Dumnezeu în viața ta. „Există o altă rugăciune interioară și continuă; această rugăciune este dorința. Orice ai dori, să nu te oprești din rugăciune. Dacă nu vrei să întrerupi rugăciune, nu vei înceta niciodată de a-l avea pe Dumnezeu în viața ta” (En in Ps. 37,14).

„Ne rugăm mereu cu aceeași credință, speranță și caritate, cu o dorință neîntreruptă. Însă, în anumite ore și în anumite circumstanțe, îi adresăm lui Dumnezeu cuvinte, deoarece, prin aceste semne, ne putem stimula pe noi înșine” (Epistula 130, 9, 18).

Rugăciunea este „strigătul inimii”. „Rugăciunea este un strigăt care se înalță către Domnul; dar dacă acest strigăt este însoțit de zgomotul vocii fără ca inima care se roagă să tindă încontinuu către Dumnezeu, fără îndoială, strigătul este o respirație zadarnică. În schimb, dacă se strigă din inimă, deși vocea rămâne în liniște, strigătul, de neperceput pentru om, este ascultat de Dumnezeu” (En in Ps. 118, s.29, 1).

9. A te ruga înseamnă a simți împreună cu Biserica și cu comunitatea

Creștinul nu este niciodată singur, deoarece face parte din misterul Bisericii, din Trupul lui Cristos. „Preotul nostru, Cristos, se roagă pentru noi; fiind capul nostru, se roagă în noi; fiind Dumnezeul nostru, noi ne rugăm lui; recunoaștem în el glasurile noastre, iar vocea sa este în noi” (En in Ps. 85,1).

„Noi ne rugăm pentru neamul omenesc, ne rugăm pentru lumea întreagă, pentru toate popoarele, pentru toți cei care, în fiecare zi, susțin că Dumnezeu nu este drept și că nu judecă cu dreptate: ne rugăm pentru ca ei să se corecteze într-o zi și, având o inimă dreaptă, să se adreseze și ei dreptății lui Dumnezeu” (En in Ps. 103,13).

10. A te ruga înseamnă a-ți îndrepta inima spre Dumnezeu

De multe ori, sfântul Augustin comentează aceste cuvinte de la celebrarea Euharistiei: „Sus inimile”. A te ruga înseamnă a permite ca inima se se îndrepte spre Dumnezeu, căutând lucrurile întregului pământ, nu cele de pe pământ, cu o arzătoare dorință de Dumnezeu.

„Rugăciunea este trecerea de la cele pământești la cele cerești; este căutarea celor de sus, dorința după cele invizibile” (Sermo 73, 2).

Pentru a citi articolul în limba italiană, click aici.

(Traducere și adaptare de Primus)

Doamne, dătătorul vieții

Rugăciune pentru momentele dificile din viață

de Sfântul Augustin 

Doamne, dătătorul vieții, 

sunt zile în care sarcina este prea grea pentru umerii noștri, și ne simțim obosiți;

în care calea pare monotonă și fără sfârșit,

iar cerul gri și amenințător;

în care viața noastră este fără cânt,

inima este singură și sufletul și-a pierdut curajul.

Revarsă lumina ta pe calea vieții noastre, te rugăm;

îndreaptă-ne privirea spre cerul plin de promisiuni. 

Rugăciune din cartea: The Oneworld Book of Prayer, de Juliet Mabey

Pentru a citi rugăciunea în limba italiană, click aici.

(Traducere realizată de Primus)

„Târziu te-am iubit”

„Târziu te-am iubit,

frumusețe, atât de veche și totuși atât de nouă”

de Sfântul Augustin

Una dintre rugăciunile cele mai frumoase din toate timpurile
„Sero te amavi, pulchritudo, tam antiqua et tam nova, sero te amavi! 
Et ecce intus eras et ego foris et ibi te quaerebam, 
et in ista formosa, quae fecisti, deformis irruebam”.

1. Târziu te-am iubit, frumusețe, atât de veche și totuși atât de nouă… Târziu te-am iubit! Treizeci de ani am rămas departe de Dumnezeu. În acest timp ceva se mișca în inima mea… Eram un căutător. Căutam fericirea, ca tine, ca toți.

2. Tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea… Oamenii merg să admire înălțimile munților, uriașele talazuri ale mării, largile albii ale fluviilor, marginile necuprinse ale oceanului sau crugurile stelelor și nu se mai bagă în seamă pe iei înșiși”. Cu siguranță, în anii tinereții mele îmi odihneam inima cu lucruri exterioare care, la urma urmelor, nu făceau altceva decât să mă îndepărteze tot mai mult de Cel spre care inima mea, fără să știe, tânjea.

3. M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu țipătul tău surzenia mea! Tu însă, Doamne, m-ai întors spre mine însumi, trăgându-mă afară din spatele meu, unde mă ascunsesem, deoarece nu voiam să mă privesc așa cum sunt, și m-ai așezat înainte propriilor mele priviri, ca să văd cât de dezgustător eram, cât de hidos, murdar, plin de pete și de bube. În mijlocul luptei m-am năpustit asupra lui Alypius și am strigat: „Cei neinstruiți împing cu forța porțile cerului, iar noi, cu toată învățătura noastră lipsită de inimă, ne bălăcim în lumea aceasta de carne. Mă aflam în această situație, plângând nemângâiat, în timp ce mă întrebam când voi înceta să spun: „Mâine și mâine”. Atunci am ascultat un glas care venea din casa vecină. Un glas care spunea: „Ia și citește. Ia și citește”.

4. Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Am luat Biblia, am deschis-o la întâmplare și am citit primul text pe care l-am văzut. Era din Scrisoarea sfântului Apostol Paul către Romani și spunea așa: „Nu în ospețe și beții, nu în desfrânări…, ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Cristos”. Aceste cuvinte răsunau în mine. Păreau scrise de o persoană care mă cunoștea, care îmi cunoștea viață…

5. Ai răspândit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine. Doamne, a mă separa de tine înseamnă a muri, a mă apropia de tine înseamnă a învia, a locui împreună cu tine înseamnă trăi. Doamne, a fugi de tine înseamnă a cădea, a mă întoarce la tine înseamnă a mă ridica, a mă sprijini de tine înseamnă a fi în siguranță. Doamne, a te uita înseamnă a pieri, a te căuta înseamnă a renaște, a te vedea înseamnă a te avea aproape. În felul acesta l-am descoperit pe Dumnezeu și am înțeles că el era în inima mea și, fără ca eu să știu, îl căutam cu ardoare.

6. M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea ta! Dumnezeu începe să locuiască în tine atunci când tu începi să-l iubești.

7. Și acum, Doamne, te iubesc numai pe tine, te urmez numai pe tine, te caut numai pe tine.

8. Târziu te-am iubit. Târziu te-am iubit, o frumusețe atât de veche și totuși atât de nouă. Târziu te-am iubit. Căci iată, tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine. M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu țipătul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine. Ți-am simțit gustul, iar acum mi-e foame și mi-e sete de tine! M-ai aprins și ai aprins în mine dorința după pacea ta!

Sfântul Augustin, Confesiuni, Cartea a X-a, 38-40.

Pentru a citi articolul în limba italiană, click aici.

(Traducere de Primus)

Hainele Fecioarei Maria

De ce hainele Fecioarei Maria sunt de culoare albastră?

de Philip Kosloski

Culoarea albastru are mai multe semnificații spirituale, fiecare dintre aceste semnificații destăinuind un anumit atribut al Fecioarei Maria.

Când admirăm arta creștină din ultimul mileniu sau din antichitate, observăm că există aproape întotdeauna o culoare atribuită Sfintei Fecioare Maria: culoarea albastru.

Ce semnificație are culoarea albastru?
Culoarea albastru are rădăcini biblice profunde în Vechiul Testament. Conform Dr. R. Jared Staudt, albastrul este menționat în Cartea Numerilor ca fiind culoarea specifică a poporului lui Israel:

„Vorbește-le fiilor lui Israel şi spune-le să-şi facă ciucuri la colțurile hainelor lor, din generație în generație şi să pună la ciucurii de la colțuri un fir de purpură violetă.
Să aveți [acești] ciucuri şi, când vă uitați la ei, să vă amintiți de toate poruncile Domnului ca să le împliniți şi să nu vă luați după inima voastră şi după ochii voștri care vă fac să vă desfrânați după ei” (Numeri 15, 38-39).

Pentru poporul lui Israel, albastrul amintește de respectarea poruncilor lui Dumnezeu și de îndepărtarea dorințelor egoiste prezente în persoana umană. Aceste semnificații le găsim reliefate în viața Fecioarei Maria, în momentul în care ea a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38). Maria, „fiica Sionului”, este cea care a împlinit cu fidelitate chemarea adresată de Dumnezeu fiilor lui Israel.

De asemenea, Cartea Numerilor le cerea leviților „ să pună deasupra ei (Arca Alianței) o pânză întreagă din purpură violetă” și „pe masa punerii înainte să pună o pânză din purpură violetă” (Numeri 4, 6 și 7).

Tradiția Bisericii o numește pe Maria noua Arcă a Alianței, deoarece l-a purtat în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu. Înveșmântarea Mariei în albastru are însă o semnificație diferită în tradiția bizantină. În iconografie, albastrul reprezintă transcendența, misterul și divinul. Fiind culoarea cerului, albastrul este considerat o culoare cerească. Roșul, însă, este văzut ca o culoare pământească, culoarea sângelui.

În general, icoanele reprezintă hainele lui Isus de culoare albastră în interior, iar la exterior de culoare roșie. Această poziționare a culorilor simbolizează divinitatea care învăluie umanitatea lui Isus. În cazul hainelor Fecioarei Maria, însă, pentru a simboliza faptul că ea a purtat divinitatea (Isus) în sânul ei (umanitatea), culorile sunt reprezentate diferit: roșu la exterior și albastru în interior.

Când Sfânta Fecioară Maria i-a apărut sfântului Juan Diego la Guadalupe, în Mexic, purta o mantie de culoare albastru-verde. Conform Cavalerilor lui Columb, „mantia albastru-verde ornată cu stele simbolizează cerul. Astfel, așa cum numai împărații aveau dreptul să poarte o astfel de mantie, la fel, culoarea mantiei Mariei indica regalitatea ei”.

Albastrul este, așadar, o culoare cu o mare importanță în diferitele tradiții artistice creștine, dar și cu o semnificație spirituală profundă care subliniază atributele Fecioarei Maria. Fiind o culoare sacră, albastrul simbolizează fidelitatea Mariei și rolul ei unic în istoria mântuirii.

Pentru a citi articolul în limba italiană, click aici.

Altarul din biserică

De ce este fix, din piatră și dintr-o singură bucată?

de Padre Henry Vargas Holguín

În ebraică, cuvântul „altar” înseamnă „loc de sacrificiu” (cf. Ex 27,1), iar în greacă înseamnă „loc de sacrificiu”. În latină, cuvântul „altar” derivă din „altus”, care înseamnă „platformă ridicată”. Astfel, încă din antichitate, un altar este locul ridicat sau o piatră consacrată („ara”, în latină) care se folosea pentru celebrarea riturilor religioase în cinstea divinității, prin aducere de oferte și sacrificii (sacrificarea victimelor).

Primul altar, pe care îl găsim în istoria biblică, este construit de Noe după ieșirea din arcă (Gen 8, 20). Biblia ne spune că primii aduceau pe altare sacrificii de animale și oferte din cereale în cinstea lui Dumnezeu Creatorul – este cazul lui Cain și Abel.

Se menționează că Avram, Isac, Iacob, Moise și Iosue au construit altare; cele mai multe dintre aceste altare aveau ca scop aducerea de sacrificii, iar unele erau ridicate ca aducere aminte.

Mai târziu, o dată cu arca alianței, altarele aveau două funcții: pentru arderea de tămâie și pentru oferirea de sacrificii. Odată ce era aprindea focul pe altar, acesta trebuia să rămână aprins mereu (Lev 6, 13).

Cu trecerea timpului, așa cum se poate vedea în Cartea Leviticului, poporul lui Israel îi oferea lui Dumnezeu sacrificii de miei și de alte animale, ca recunoaștere a divinității sale și ca jertfă de ispășire.

Sacrificiile din Prima Alianță erau o prefigurare a sacrificiului lui Isus Cristos pe altarul crucii, dar erau imperfecte. De aceea, autorul Scrisorii către Evrei spune: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup. Nu ți-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin – în sulul cărții este scris despre mine – ca să fac voința ta, Dumnezeule! (Evr 5-7).

În noua și eterna alianță, Dumnezeu, devenind om, a luat un trup muritor și, ca om, a putut să sufere și, ca Dumnezeu, a putut să dea propriei suferințe o valoare infinită, capabilă de a satisface sau de a plăti în întregime orice vină datorată păcatului săvârșit de o ființă omenească.

Oferindu-se ca sacrificiu, pentru totdeauna, Isus poate să-l împace pe om cu Dumnezeu și de aceea el este marele și veșnicul preot. Isus Cristos, însă, pe lângă faptul de a fi preot, este și victimă, și altar (Misalul Roman, Prefața pentru Paști V).

Isus este preot „pentru că și-a dat sufletul la moarte și a fost numărat împreună cu cei nelegiuiți. Iar el purta păcatul multora și mijlocea pentru cei nelegiuiți, spune profetul Isaia despre slujitorul suferind (53, 12).

Isus este victima, deoarece El, ca unic preot al noii alianțe, s-a oferit ca victimă (cf. 1 Tim 2,6), și nu ca o victimă oarecare, ci ca o victimă de ispășire, necesară, care plătește tot prețul, ca reparație pentru marele păcat comis.

În acest caz, victima nu este aleasă de un om, nici nu este un animal, ci este aleasă de Dumnezeu, fiind chiar el însuși. În acest mod, Isus devine acel „slujitor suferind” care acceptă, în mod liber și deliberat, din iubire, misiunea de a fi victima în stare să plătească marele preț pentru infidelitatea noastră.

Isus este altarul. Având preotul și victima, ar mai trebui să existe altarul, care este întotdeauna necesar pentru aducerea unui sacrificiu. Altarul evocă, așadar, masa pe care Isus a anticipat sacrificiul său, sacrificiu care se va realiza pe altarul crucii.

În acest mod există un raport direct și intrinsec între masă (altar) și cruce, pe care există victima, realizând o unitate şi o fuziune între Isus și cruce, între Isus și altar. Astfel, cina Domnului sau Liturghia – împlinită și actualizată în timp din voința expresă a lui Isus (Lc 22, 19; 1 Cor 11, 24-25) – este anticiparea nesângeroasă a sacrificiului sângeros al lui Isus. Isus le-a spus discipolilor săi: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. faceți aceasta în amintirea mea”. „Acesta este sângele meu, al alianței, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor” (Lc 22, 19; Mt 26, 28).

Isus Cristos este altarul deoarece cu el și în el se împlinește și se realizează sacrificiul răscumpărător. Sacrificiul lui Isus Cristos a fost atât de perfect, încât nu se poate imagina un altul mai mare, posibil și complet.

Prin altar este reprezentată nu numai persoana divină a lui Isus Cristos, dar și acțiunea sa în favoarea oamenilor. Astfel, în piatra de altar se fac cinci cruci și se ung cu ulei cinci cruci care reprezintă rănile răstignirii.

O dată cu jertfirea trupului lui Isus Cristos pe cruce, s-au împlinit pe deplin ceea ce vesteau sacrificiile din vechea alianță și, oferindu-se pe sine pentru mântuirea noastră, a voit să fie, în același timp, așa cum am spus mai sus, preot, altar și victimă.

În Noua Lege, altarul este masa pe care se aduce Sacrificiul Euharistic. „Altarul, pe care este făcut prezent, sub semnele sacramentale, Jertfa Crucii, este și masa Domnului (Liturghierul Roman, nr. 259).

„Însuși Cristos, Mare Preot veșnic al Noului Legământ, este acela care, acționând prin slujirea preoților, oferă Jertfa euharistică. Şi tot Cristos, prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului, este ofranda Jertfei euharistice” (CBC, nr. 1410).

„Altarul, în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei, reprezintă cele două aspecte ale aceluiași mister: altarul jertfei şi masa Domnului, şi aceasta, cu atât mai mult cu cât altarul creștin este simbolul lui Cristos însuși, prezent în mijlocul adunării credincioșilor săi, atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră, cât şi ca hrană cerească ce ni se dă”.

„Ce este deci altarul lui Cristos, dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”, spune Sfântul Ambrozie (De sacramentis, 5, 7: PL 16, 447C); şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul [lui Cristos], iar Trupul lui Cristos este pe altar” (De sacramentis, 5, 7: PL 16, 447C). Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtășirii în numeroase rugăciuni” (CBC, nr. 1383).

Altarul, care trebuie să fie fix, îl simbolizează pe Isus Cristos, Piatra cea vie (1 Pt 2, 4; Ef 2, 20; CBC Compendiu, nr. 288), piatra unghiulară. Pentru aceasta, modalitatea prin care Isus Cristos este altarul mistic al sacrificiului său și, așa cum a spus el însuși, piatra unghiulară pe care trebuie să se zidească templul spiritual al credincioșilor, a făcut în așa fel încât altarul să fie de piatră, pentru ca să fie simbolul viu al lui Isus Cristos.

Drept consecință, altarul trebuie să fie fix, de piatră și dintr-o singur bloc. Piatra evocă ideea de solidaritate, stabilitate, sprijin sigur, ceea ce este în realitate Isus.

Pentru a citit articolul în limba italiană, click aici.

Sufletul și spiritul

Sufletul și spiritul sunt același lucru?

de Julio de la Vega-Hazas (13.06.2017)

În persoana umana, da. Cu referire la om, sufletul și spiritul înseamnă același lucru. În orice caz, cele două concepte au nuanțe proprii, care fac să fie complementare. Pentru a le explica, nu există altă cale decât filozofia.

„Spirit” înseamnă ființă nematerială. Așadar, se aplică mai întâi îngerilor și lui Dumnezeu (acest lucru îl afirmă explicit Isus în evanghelia după Ioan 4,24), despre care se spune că sunt spirite. Omul nu este nematerial, dar conține în sine o realitate imaterială, fapt pentru care nu se spune că este spirit, ci că are un spirit.

„Sufletul” face referință la principiul vital al ființelor vii. Filozofii au vorbit de „suflet vegetativ” și „suflet senzitiv”, cu referire la plante și animale, dar cazul omului este diferit: principiul său vital este o realitate spirituală care persistă atunci când omul moare. Aceasta vrea să spună că, în om, sufletul și spiritul coincid într-o unică realitate.

„Spiritul” ne permite să înțelegem mai bine faptul că, prin natura  sa, sufletului omenesc este o realitate spirituală, nu doar principiul vital al unui trup. Acest fapt explică nemurirea sufletului omenesc. Pe de altă parte, explică și faptul că, deși este spiritual, sufletul omenesc – față de cel al îngerilor – este incomplet fără un trup pe care îl însuflețește.

Faptul de a vorbi despre suflet ne permite să înțelegem că ființa umană nu este – cum susținea Platon – un spirit închis într-un suflet, ca și cum trupul și sufletul ar fi două ființe diferite, unul material, iar celălalt spiritual. Spiritul uman este și sufletul ființei umane, sau principiul său vital, în așa fel încât trupul și sufletul formează o unică ființă.

Astfel, chiar dacă semnifică aceeași realitate, sufletul și spiritul se clarifică reciproc, precizând care este semnificația lor în ființa umană.

Pentru a citi articolul în limba italiană, click aici.

Motivat de iubire

„Isus m-a vindecat. Iar acum îi dedic lui existența mea”

Are doar 25 de ani și este unul dintre parohii cei mai tineri din Italia. L-a întâlnit pe Domnul după o boală gravă…

Într-o perioadă de criză pentru vocații, istoria părintelui Filippo Dibello are o valoare și mai specială.

De mic, era să moară de o gravă boală a aparatului respirator. S-a rugat lui Isus ca să-l vindece și i-a promis că dacă va supraviețui îi va dărui lui viața. Și așa a fost.

„Am simțit puternic prezența sa”

Părintele Filippo are numai 25 de ani, iar pe date de 30 octombrie 2016 a celebrat prima sa liturghie la Manopoli, în Provincia de Bari (Italia).

„Încă nu reușesc să înțeleg – spune foarte mulțumit cotidianul Gazzetta del Mezzogiorno (31 octombrie) – în acele momente am simțit puternic prezența Domnului”. Drumul său spre preoție nu este ca un fulger pe drumul spre Damasc. „Este alegerea unui drum împărtășit cu Dumnezeu”, afirmă părintele Filippo.

Bolnav la vârsta de 6 ani

Născut în anul 1991, originar dintr-un cartier din Polignano, o comună din Provincia Bari, la vârsta de 6 ani, Filippo este lovit de o gravă boală a aparatului respirator, care i-a pus viața în pericol. A stat o perioadă în comă. Familia și prietenii erau îngrijorați pentru faptul că nu ar fi supraviețuit.

Când s-a trezit din comă, l-a rugat pe Isus să-l vindece și, când a fost puțin mai mare, în mintea sa a apărut acest gând puternic: „Dacă Isus m-a salvat, asta înseamnă că lui îi voi dedica existența mea”.

Logodnica și seminarul

După o perioadă de maturizare, în care copilul a crescut sub îndrumarea părintelui Pasquale Vasta, preot napolitan de neuitat, Filippo a ajuns adolescent și, ca toți tinereii, avea logodnica lui. După aceea, însă, alegerea lui a fost clară, conștientă, responsabilă. După liceu, a ales că meargă la Seminarul Diecezan, iar apoi a urmat Facultatea de Teologie din Molfetta. „Am îmbrăcat reverenda – acesta este sloganul vieții lui – motivat de iubirea față de Dumnezeu și față de ceilalți”.

Pentru a citi articolul în limba italiană, click aici.

Vorbind cu Dumnezeu

Nu mai există urmă din tumoarea diagnosticată, dar nu aceasta este minunea cea mai mare

de Luz Ivonne Rea

Dacă îi vorbim lui Dumnezeu cu insistență, ajungem să-l cunoaștem mai mult…
Nu suntem niciodată pregătiți să primim o veste de o așa importanță. Și, mai mult, credem că poate să se întâmple oricui, mai puțin nouă. Ceea ce este adevărat – și sunt convinsă de aceasta – este faptul că oricât ar fi de puternică propria viață spirituală (și mă refer expres la credință), șocul emotiv al unei vești de tipul acesta va fi mai mult sau mai puțin suportabil. Ceea ce este rău, va produce rău. Nu există îndoială. Dar ca credința să fie un minunat „amortizator”, și acest fapt este adevărat cu siguranță.

„Ai cancer!” Cine a auzit această propoziție în persoană, mă va putea înțelege. În momentul în care auzi diagnosticul este ca și cum ai începe să pătrunzi într-o altă dimensiune. La propriu vorbind, ți se pare că întreg „eul” tău este anesteziat. Psihologii numesc acest lucru „șoc”. Ei îi spun pace spirituală, deoarece simt că Dumnezeu mă poartă în mâinile sale. Sunt cuvinte foarte adânci, pline de lecții și de oportunități, dacă știm să le acceptăm în mod pozitiv și cu cea mai potrivită atitudine.

Este ușor? Nu! Nu este nicidecum simplu. Cu toate acestea, prezența lui Dumnezeu în viața ta și în timp de boală va fi aceea care va conta.

Pentru mulți oameni, cancerul a fost o mare lecție de viață. Au fost mari convertiri datorate suportării acestei boli aproape de Dumnezeu; și aceasta atât pentru persoanele care l-au avut, cât și pentru cei care le-au fost aproape.

Motivul îl găsim clar în această pericopă din Scriptură: „Pe când trecea, a văzut un om, orb din naştere. Discipolii lui l-au întrebat: «Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?” Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci [este astfel] ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu»” (Ioan 9,1-3).

Acesta este răspunsul în fața faptului că există atâta suferință. Și există suferință pentru a ne ajuta să fim noi înșine mai aproape de Dumnezeu și să apropiem de el tot mai multe suflete. Pentru ca prin durerea noastră, el să facă fapte minunate, iar gloria sa să se arate în fiecare inimă rănită. Iată, pentru ce este necesar să ne încredem în Dumnezeu și săi încredințăm lui boala noastră, cu scopul de a fi un mijloc de convertire și de sfințire, nu numai la nivel personal, ci pentru toți.

Chiar aceasta a făcut o persoană pe care am onoarea să o cunosc, să o numesc prieten, și să lucrez împreună cu aceasta pentru a ajuta familiile aflate în criză: Ángel Estrada. Este un tată de familie, un soț fericit cu trei fiice, plin de sănătate și de viață. Dar, mai ales, este un om moral, drept, coerent și plin de credință și de iubire, față de Dumnezeu și față de aproapele.

Fără a intra în amănuntele acestei istorii, de la o zi la alta, i-a fost diagnosticat un cancer care se extinsese până la creier.

Toți cei care îi voiau binele lui Ángel au avut un „șoc”. Nu le venea să creadă. Personal, când am primit vestea, mi-am îndreptat ochii spre cer și în lacrimi, neputincioasă și neîncrezătoare, i-am spus lui Dumnezeu:

„Pentru ce, Dumnezeul meu! Tu care ești iubirea, care ești dreptatea și înțelepciunea infinită, permiți ca un om atât de bun, și care face atât de mult bine pentru familii, să treacă prin această situație. Oare nu îți pasă că sunt mulți aceia care au nevoie de el, care îi vor binele? Sunt foarte puține persoane ca el, iar tu vrei să ni-l iei”.

După ce am exprimat ceea ce s-a întâmplat, după ce am învins pentru o clipă starea mea plină de ură, am alergat spre tabernacol și am îngenuncheat înaintea lui Isus din Sfântul Sacrament. I-am cerut iertare, pentru că nu sunt demnă să mă îndoiesc de ceva.

M-am rugat pentru ca prietenul meu să aibă parte de o minune; o minune anume: ca atunci când va avea loc intervenția chirurgicală, iar medicii ar fi încercat să îndepărteze cancerul, să nu găsească nimic. Am auzit cu claritate vocea lui Dumnezeu în inima mea, care îmi spunea să nu mă îngrijorez, deoarece este el era activ.

Îmi amintesc că, într-o zi, soțul meu și cu mine i-am trimis un mesaj pentru a-l asigura de afecțiunea și susținerea noastră. I-am cerut să ne spună ce altceva am fi putut să facem, în afara faptului de a ne ruga pentru el. Răspunsul său a confirmat faptul că Ángel era cu adevărat un om al lui Dumnezeu și că bunul Isus l-a luat în brațele sale.

„Dacă vreți să faceți ceva mai mult pentru mine, în rugăciunile voastre, cereți-i Domnului să vă inspire cum să îmbunătățiți relația voastră cu el și, pe cât este posibil, faceți acest lucru împreună. Vă îmbrățișez cu putere, cu drag”, a scris. Ce anume? Deși era el acela care trecea printr-un moment dificil, se preocupa pentru noi, pentru ca să creștem în iubire.

Ángel şi-a destăinuit inima în următoarea scrisoare minunată (postată pe profilul său de Facebook). Este un text care transpiră de credință, de iubire, de certitudine și de speranță: se numește: „A vorbi cu Dumnezeu”.

„Îți scriu aceste cuvinte pentru că doresc să-ți cer ajutorul. Am cancer la cap, o parte este în creier, și nu știu ce se va întâmpla după intervenția chirurgicală, deoarece sunt multe riscuri. Pentru aceasta, îți cer să vorbești cu Dumnezeu și să te rog pentru mine. Știu, nu este ușor să crezi că Dumnezeu îți răspunde, că Dumnezeu este atent la ceea ce facem, la cuvintele noastre, și că este dispus să vorbească cu noi. Din experiență, îți spun că Dumnezeu vrea să vorbească cu noi, că vrea să fie prietenul nostru… Cel mai bun prieten al nostru, pentru a ne ajuta în orice moment al vieții noastre.

Dacă inviți pe cineva să se roage împreună cu tine, este și mai bine.
Dumnezeu este prezent în orice moment, în orice loc. Trebuie doar să începem și să-i adresăm câteva cuvinte. Chiar dacă aceste cuvinte ar fi următoarele: „Eu nu știu să vorbesc cu tine”. În acel moment, vorbești deja cu Dumnezeu. Iar în acel moment, poți să-i vorbești lui Dumnezeu despre mine, să-i spui cine sunt și motivul pentru care ar fi potrivit ca eu să-mi continui viața și să-mi păstrez facultățile mintale și senzoriale. Dacă vrei, poți să-i adresezi lui Dumnezeu întrebarea: „Ce anume dorești ca eu să fac pentru Ángel?” Și așteaptă răspunsul lui, așa cum ai aștepta răspunsul de la o persoană căreia i-ai adresat o întrebare; așteaptă cu răbdare.

Cum să ascultăm răspunsurile lui Dumnezeu?
Este foarte probabil ca Dumnezeu să nu-ți apară fizic, nici nu vei auzi o voce care să-ți răspundă; dar el are propriile sale mijloace prin care comunica cu tine. Vei reuși să înțelegi cea ce el vrea să-ți spună. Dumnezeu comunică cu noi prin inteligența și voința noastră. Putem să înțelegem ceea ce el vrea ca noi să facem, fără a avea nevoie de un proces logic, care să ne facă să înțelegem ceea ce el ne-a spus, și fără să ne îndoim de aceasta.

A doua modalitate este voința, ca atunci când îți dorești să faci ceva, care nu-ți place de obicei, și nu știi pentru ce sau de unde îți vine acea dorință.

Odată ce ai ascultat ceea ce Dumnezeu vrea ca tu să faci, pune în practică și apoi revino și vorbește cu el despre experiența ta. Poate că ți-ar palce să-i pui mai multe întrebări, ca de exemplu, să-i ceri să-ți spună ce să faci cu privire la ceva care se întâmplă în viața ta. Amintește-ți că, pentru Dumnezeu, este greu să răspundă la întrebările care încep cu „pentru ce”, dat fiind că, adesea, nu suntem dispuși să înțelegem și să acceptăm motivațiile lui Dumnezeu. Este mai bine să pui acele întrebări care te fac să asculți felul în care Dumnezeu te conduce în viață.

Sper ca tu să poți să mă ajuți, împlinind voința lui Dumnezeu și rugându-te pentru mine. De asemenea, sper ca tu – făcând aceste exerciții – să-l accepți pe Dumnezeu ca pe un prieten de-al tău; și să continui să faci aceste exerciții în mod liber. Amintește-ți că Dumnezeu este iubire și că el vrea să fie cel mai bun prieten al tău”.

Este nevoie să mai adaug ceva? Cuvintele mele nu sunt de folos în fața acestei exprimări de credință. În puțin timp, rugăciunile noastre au fost ascultate și Dumnezeu ne-a răspuns chiar cu minunea pe care i-am cerut-o. În ziua intervenției chirurgicale, nu mia era nimic care să fie îndepărtat, deoarece medicii au descoperit că tumoarea dispăruse. Așa acționează Dumnezeu!

Ca om credincios, așa cum este Ángel, plin de recunoștință, a postat din nou ceva foarte drăguț.

„Îi mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că a răspuns la rugăciunile făcute de tine, dar și ție pentru că ai vorbit cu el despre mine. Vreau să împărtășesc cu tine bucuria faptului că medicii nu au găsit nicio tumoare în capul meu, în timpul intervenției chirurgicale; rezultatele probelor luate din locul în care se afla tumoarea, au confirmat că nu mai există acolo nicio formă de cancer. Lucrul cel mai important din tot acest demers este prietenia ta cu Dumnezeu. Per ca tu să faci să crească și să-i permiți lui Dumnezeu să fie prietenul tău cel mai bun, dedicând puține minute în fiecare zi pentru a vorbi cu el, pentru a-i cere să-ți călăuzească viața. Dacă vorbești cu Dumnezeu cu insistență, îl vei cunoaște mai mult. Îți vei da seama că el ne iubește și că ne călăuzește spre fericire”.

Datorită acestui eveniment și „Fiat-ului” lui Ángel, toți cei care erau apropiați lui au crescut în credință. Să spunem încă o dată, Dumnezeu este un Dumnezeu al celor vii! Este un Tată iubitor, care ne ascultă întotdeauna și care așteaptă numai ca noi să-i cerem ceva cu credință.

Mulțumesc, dragă prieten, pentru că mărturisești faptele minunate pe care Dumnezeu le-a făcut în persoana ta. Mulțumesc pentru faptul că tu ești acel mijloc ales, pentru ca noi să ne putem apropia mai mult de izvorul nesecat al iubirii. Mulțumesc pentru faptul că ai permis ca faptele minunate ale lui Dumnezeu să se manifeste în tine. „Gratias tibi Deus. Gratias tibi”.

Pentru a citi articolul în limba din care a fost tradus, click aici.

Panis Angelicus

Panis angelicus

„Panis angelicus” (Pâinea îngerilor) este penultima strofă a imnului „Sacris solemniis”, scris de sfântul Toma din Aqvino pentru Solemnitatea „Corpus Domini” (Trupul și Sângele Domnului). Împreună cu alte rugăciuni, imnul face parte și din Liturgia Orelor propusă pentru solemnitatea amintită.

În anul 1872, compozitorul și organistul César Franck a adaptat renumita „Panis angelicus” pentru voce, harpă, violoncel și orgă, și a introdus-o în Messe à trois voix Opus 12.


Panis angelicus

fit panis hominum;
dat panis coelicus
figuris terminum;
o res mirabilis!
Manducat Dominum
pauper, pauper
servus et humilis.
pauper, pauper

servus et humilis.

Panis angelicus
fit panis hominum;
dat panis coelicus
figuris terminum;
o res mirabilis!
Manducat Dominum
pauper, pauper
servus et humilis.
pauper, pauper
servus, servus et humilis.

Panis Angelicus

(English translation)

Heavenly bread

That becomes the bread for all mankind;
Bread from the angelic host
That is the end of all imaginings;
Oh, miraculous thing!
This body of God will nourish
Even the poorest,
The most humble of servants.
Even the poorest,
The most humble of servants.

Heavenly bread
That becomes the bread for all mankind;
Bread from the angelic host
That is the end of all imaginings;
Oh, miraculous thing!
This body of God will nourish
Even the poorest,
The most humble of servants.
Even the poorest,
The most humble of servants.

Sursa: www.versuri.ro (18.06.2017)

Ora potrivită pentru rugăciune

O frumoasă mărturie

de Claudio De Castro

Care este ora cea mai potrivită pentru rugăciune? V-ați pus vreodată această întrebare? Este o întrebare pe care eu mi-o pun deseori. Vi se va părea ceva straniu, însă aș vrea să intru în atenția lui Dumnezeu și să știu că în acel moment mă aude și că îmi împlinește rugăciunea.

În Biblie, găsim exemplul unor oameni ai rugăciunii, persoane care se rugau de trei ori pe zi, în afara faptului că se rugau în momentul răsăririi soarelui.

Dar Isus, ce spunea despre rugăciune?

- „Apoi le-a spus o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja” (Luca 18,1).

- „Faceţi toate acestea în rugăciuni şi cereri în Duh, în orice timp. Pentru aceasta fiţi vigilenţi şi statornici în rugăciune pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6,18).

„Pelerinul rus” este una dintre cărțile pe care eu le recomand. Nu vă imaginați cât mi-a fost de ajutor când am citit-o. Pelerinul rus s-a angajat într-o mare aventură, atunci când căuta răspunsul la o neliniște deosebită pe care o avea:

„Prin harul lui Dumnezeu, sunt om și creștin; prin faptele mele, sunt un mare păcătos; prin faptul de a fi un pelerin obișnuit, sunt un rătăcitor, de la un loc la altul… În duminica a XXIV-a de după Sfânta Treime, în timpul slujbei, am intrat în biserică pentru a mă ruga; citeam din Scrisoarea Sfântului Apostol Paul către Tesaloniceni, în locul în care este scris: „Rugați-vă fără încetare”. Aceste cuvinte au pătruns adânc în sufletul meu, și m-am întrebat cum este posibil să mă rog "fără încetare”.

Ca pelerin, am avut o experiență asemănătoare, plină de neliniști și de prezența lui Dumnezeu.

Se pare că există anumite ore pentru rugăciune, care aduc multe roade spirituale. Două dintre aceste ore mă impresionează mult:

- Ora trei, după-amiaza, ora milostivirii

„La ora trei, după-amiaza, imploră milostivirea mea mai ales pentru cei păcătoși și, pentru un scurt moment, lasă-te pătruns de patima mea, mai ales de dăruirea mea în momentul morții. Este ora milostivirii imense pentru lumea întreagă. (…) În acea oră , nu voi refuza nimic sufletului care mijlocește de la mine prin patima mea…” (Jurnal 1320).

- Răsăritul soarelui

„Dimineața, încă pe întuneric, sculându-se, a ieșit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga” (Marcu 1,35)

M-am rugat la răsăritul soarelui. A fost minunat, iar acum mă rog deseori…

Dar pentru voi? Care este ora la care preferați să vă rugați?

Pentru a citi articolul în limba din care a fost tradus, click aici.